Sara, 31 de ani

„Nici in ruptul capului nu as indrazni sa intrerup tratamentul.”

La 31 de ani, Sara, o femeie dintr-o comuna munteneasca, a invatat lectia optimismului. Spune ca ia zilnic cele opt medicamente „cu placere” si vrea, cu orice chip, sa „stopeze” boala. Nu-si permite sa abandoneze lupta, copiii ei sunt pe primul plan. In plus, e convinsa ca se va face bine, ca doar tratamentele nu mai sunt ca acum 20 de ani.

Credea ca are anemie

Era o dimineata de inceput de vara, iar Sara se indeletnicea cu treburile casei, asa cum intotdeauna facea dupa ce sotul pleca la lucru in sat. In ziua aceea se simtea mai slabita si un soi de ameteala nedefinita nu-i dadea pace. S-a gandit ca este anemica si a hotarat sa-si faca analize la spitalul judetean. Si, daca tot ajunge la oras, o sa-si faca si un control la plamani. Oboseala si ameteala ar fi putut veni si de la un inceput de raceala. „Am facut analizele de sange, mi-au iesit bune, nu am avut probleme iesite din comun. Numai ca acel filmulet de la plamani mi-a confirmat ca am o raceala mai puternica. Au spus ca sunt suspecta de TBC si dumnealor au hotarat sa ma trimita catre Spitalul Leordeni”.

Sara nu stia nimic despre tuberculoza. Absolut nimic. Nu cunostea pe nimeni care sa fi avut aceasta boala, iar cand medicul i-a spus ca se ia din aer si i-a mai povestit cate ceva despre TB, a ramas surprinsa: „Am ramas marcata de ceea ce mi s-a spus, pentru ca nu ma asteptam. Nu am avut o viata neingrijita.”

S-a inarmat cu rabdare

Cum spune chiar ea, a incercat sa nu intre in panica si, fiind „constienta de boala care urma sa puna stapanire” pe ea, s-a conformat recomandarii medicilor si s-a dus sa se interneze. Delicata, cu o ochi negri, tristi, repeta des ca trebuie sa mearga inainte si are argumente. „Incerc sa nu intru in panica, daca ne gandim ca totusi e o boala din care ne putem face bine, numai ca necesita mai multa spitalizare si trebuie sa avem rabdare. Rabdare foarte multa”, a invatat Sara, in cele sapte saptamani de cand e internata. E linistita, poate si pentru ca organismul ei accepta usor medicamentele, nu are stari de rau. Opt medicamente ia in fiecare zi si spune ca ia tratamentul „cu placere”, ca nu are probleme. Spera sa stea doar doua luni in spital, apoi sa urmeze tratamentul in ambulator, probabil inca sase luni, din cate i-a spus medicul.

Acum, Sara stie ce e tuberculoza. Nu doar din ce i-a spus doamna doctor in ingrijirea careia se afla acum. A cautat si singura sa afle, caci „sunt si site-urile de internet pe care se poate intra. Dar, bine, nu ne bazam pe ele 100%”. Acum realizeaza ca tuberculoza este o boala destul de grava, dar vindecabila. „Ce pot sa spun? M-am obisnuit cu gandul si am venit aici ca sa ma fac bine si sa merg mai departe in viata. Pentru ca eu consider sa ma voi face bine”, spune Sara. Sara poarta masca medicala in timpul discutiei – inca nu s-a negativat si este contagioasa. Inca i se mai fac investigatii, pana se descopera cu precizie ce medicamente sunt cele mai eficiente in cazul ei. Orice ar fi, e hotarata sa duca tratamentul pana la capat. Din cate a citit, din cate a vorbit cu doamna doctor si din cate a vazut in spital, stie foarte bine ca trebuie sa se tina cu dintii de tratament, altfel, boala va reveni si va fi mai greu de tratat. „Poate n-o fi cazul. Stiti, mai depinde si de noi”, a inteles ea. „Nici in ruptul capului nu as indrazni sa intrerup tratamentul, indiferent cat de greu ar fi. Merg cu el pana la capat.”

Boala asta „pica pe om asa… ne ia prin surprindere”

Daca are familie? „Bineinteles. Am familie, am sot, am copii.” Doua fetite care stau cu ea si un baiat de 14 ani, care locuieste cu fostul ei sot. Credinta si gandul la copii si la sotul ei ii dau putere. Apoi, mama, cumnatii, toti ii spun ca o sa fie bine, toti sunt alaturi de ea si Sara se considera norocoasa, pentru ca, spune ea, „conteaza foarte mult si psihicul. Mai sunt momente cand mai picam, mai plangem, dar asta e. Ne ridicam si mergem mai departe.” Vorbeste tot timpul la plural, despre „noi, bolnavii”, „avem un diagnostic”, „sa mergem mai departe”. Nu vrea sa se stie singura in fata acestei incercari si nici nu este. Inca nu a apelat la psiholog si spera sa nu ajunga sa aiba nevoie. Vorbeste mereu cu sotul ei, se sprijina unul pe celalalt si se bucura enorm ca tuturor din familie le-au iesit bine analizele, nimeni nu mai are TBC.

Nici nu stie cum s-a captusit ea cu tuberculoza asta, de la cine a luat-o. „Nu vedeti cum e boala asta, pica pe om asa… ne ia prin surprindere.” Asa ca viata ei se va schimba, Sara intelege asta foarte bine si mai stie ca trebuie sa respecte niste conditii pentru a-si pastra sanatatea. „Sunt constienta ca viata mea se va schimba. Mergem in viata cu orice ni le da Dumnezeu, nu avem ce face.”

Stie ca se va vindeca, pentru ca medicina „nu mai e ca acum 20 de ani”

Viseaza la ziua cand va reveni la viata ei, cand va putea trebalui din nou prin casa, incurcandu-se de fetita cea mica, de un an si jumatate, care a invatat sa mearga si-i va sta in picioare tot timpul. Se vede pregatind masa pentru sotul care se intoarce de la serviciu. Nu, ea nu prea ar vrea sa se angajeze din nou. O tenteaza mai degraba sa ramana acasa, sa creasca fetitele, sa vada de gospodarie. „Acum sunt casnica, dar am lucrat candva in patiserie. Daca ar fi sa mai lucrez, tot domeniul asta mi l-as alege, banuiesc ca un loc de munca se poate gasi si pentru noi, astia mai cu probleme, chiar daca suntem bolnavi…”

Totusi, nu crede ca ar putea sa reia meseria, din cauza prafului de faina si a aburului care, crede ea, ar dauna plamanilor. „Sa spun sincer, as prefera sa raman acasa, daca n-as putea sa lucrez in patiserie. Stiti, as vrea totusi sa ma gandesc si la viata mea si sa nu ajung in stadiul in care as putea sa-mi fac mai mult rau”. Alte planuri nu incap in discutie, fiindca „in primul rand trebuie sa putem sa ne crestem copiii” si, apoi, si acasa sunt destule de facut.

E linistita si pentru ca intelege ca medicina a evoluat, iar tratamentul e mult mai eficient decat inainte, „nu mai e ca acum 20 de ani sau… stiu eu cati ani in urma exista boala asta”. Si a mai inteles ceva: „Depinde si dupa om. Daca noi suntem un pic mai optimisti, si tratamentul baniesc ca lucreaza un pic mai bine. Eu incerc sa ma gandesc ca acasa ma asteapta doua fete si o sa lupt pentru ele. Cand e trista si se simte complesita, pune mana pe telefon si isi suna mama sau suna acasa. „Lasa, mamica, c-o sa te faci bine si-o sa vii acasa”, asa ii spun fetele cand vorbesc la telefon cu Sara. Nu o pot vizita, Sara se teme sa nu se imbolnaveasca micutele, doar sotul ei vine in vizita, cand are timp. Nu au venituri stabile, sotul lucreaza cu ziua „pe unde se poate”, dar nu se tem de viitor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, spune Sara, se vor descurca.

„Nu vreau sa ma impiedice boala asta”

Se tine tare, se imbarbateaza mereu, isi spune „trebuie sa fim optimisti”, dar recunoaste ca, uneori, mai plange, mai pica pe ganduri. „Te gandesti ca e pacat ca, la varsta asta, sa apara o boala asa, mai crunta cu noi. Dar, pana la urma, totul e scris si de la Dumnezeu si, daca asa a fost sa fie, n-are nicio vina ca eu m-am imbolnavit sau altcineva.”

La inceput, pana a aflat „despre ce e vorba cu boala asta si pana sa stiu stadiul ei, cum intra in corpul omului si ce poate sa faca din tine daca te lasi prada ei, pot sa spun ca zi de zi eram intr-o stare de…” Dupa aceea, cand a aflat de fapt ce este boala si ca se poate trata, s-a mai linistit si si-a spus ca, atata vreme cat se tine de tratament, mananca bine si se odihneste dupa cum are nevoie corpul ei, nu are de ce sa nu se vindece. „Nu vreau sa ma impiedice boala asta, vreau sa o stopez si sa se opreaca aici. Chiar daca nu in momentul asta, ci peste o saptamana, peste o luna trebuie sa se opreasca din evolutie. Consider ca viata merge inainte.”