Vali, 19 ani, eleva in clasa a XII-a. TB-MDR

„Cred ca cel mai mult ne afecteaza stigma”

E abia clasa a XII-a. In loc sa-si serbeze majoratul, Vali a varsat lacrimi amare in spital, iar acum se tine cu mana de stomac cand aude pe hol scartaitul caruciorului cu medicamente. 15 pastile pe zi, o injectie si doua ore de greturi si ameteli, iar peste toate, stigma. „Iti pun stampila de tebecist, de parca ar fi vina ta”.

De la bucuria majoratului la tristetea vestii diagnosticului

Mai avea putin si termina liceul. Se gandea la Bac, dar mai ales la majorat. Se vedea proband rochite care mai de care mai frumoasa, se vedea radiind in oglinda, zvelta, cu obrajii stralucitori rasarind dintre buclele mari, satene. Alaturi de ea ar fi fost, razand cu gura pana la urechi, cea mai buna prietena – doua fete rupte din povesti, fericite ca au facut 18 ani. Planuiau sa-si faca majoratul impreuna si asta era pentru Vali un gand de nestramutat. Da, tusea de ceva vreme si avea o oboseala „altfel decat normala, o oboseala nesfarsita”, medicii voiau sa o interneze, dar asta nu avea sa le strice planurile. „Orice as avea, eu nu pot lipsi de la majoratul ei, eu nu ma internez in ziua aia”, isi zicea Vali.

Luni era controlul medical, vineri era petrecerea de 18 ani. La control a fost, la petrecere, nu.

„Fuseseram toti ocupati cu Bac-ul, eram toti obositi… Apoi, am inceput sa tusesc foarte tare, am crezut ca e o raceala. M-am dus la medicul de familie, am facut un tratament fara niciun rost, apoi m-am dus la un cabinet privat si mi-a facut radiografie. S-a uitat pe ea si mi-a zis ca trebuie sa ma interneze, dar nu mi-a explicat de ce. In lunea aceea, dinainte de majorat, am aflat ca am TBC”.

„Inca sunt ingrozita cand aud pe cineva tusind”

Sta turceste in varful patului din salonul Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din Bucuresti, unde e internata de vreo doua luni, si-si tine povestea intre palmele pe care le tot framanta. Spune ca nu i-a trecut nimic prin cap cand aflat ca are tuberculoza. „Da, sigur!”, intervine colega de salon, cu care s-a imprietenit. „N-a vrut sa creada si a plans o gramada”, ii da ea ghes, iar Vali cedeaza: „Cand am iesit din cabinet, dupa ce mi-au spus ca am TBC, am plans si am sunat-o pe mami. Apoi am plecat la sora mea si acolo m-am mai calmat. Eram stoarsa de viata, nu ma mai gandeam la nimic.”

La inceput, Vali nu stia multe despre TBC, dar se simtea groaznic, stia doar ca e „o boala urata, ceva urat si rusinos”. „Mai mult decat diagnosticul ne-a inspaimantat ce-or sa zica prietenii, colegii, lumea. Familia mea, la fel, era ingrijorata de asta, zicea sa nu spunem nimanui ca am TBC, sa nu se afle”, povesteste Vali, lasandu-si ochii sa se inunde de lacrimi. Mai tarziu, cand a aflat ca nu e ceva de care sa se rusineze si ca se poate intampla oricui sa faca TBC, a ales sa spuna tuturor adevarul. „La mine, toata lumea stie. Unii au reactionat mai bine, altii mai putin bine. Le-am spus tuturor sa-si faca testele si, din fericire, nimeni dintre cei cu care am intrat in contact nu are TBC. Mi-a fost frica, mai ales cand mai auzeam pe cate cineva tusind. Inca sunt ingrozita cand aud o persoana tusind.”

Dezamagiri si tristeti

Dupa ce si-a anuntat prietena ca nu mai ajunge la majoratul ei – „Eram in soc, eram cu mintea in alta parte” – si-a facut bagajele, ajutata de mama, si s-a internat la spitalul din oras. „In salon erau numai oameni batrani, era deprimant. Colega de salon de aici era internata si ea acolo si era singura persoana tanara, asa ca ne-am imprietenit”, spune Vali.

Trei luni a stat internata la spitalul din orasul ei, apoi isi aminteste ca i s-a spus sa vina la Bucuresti, „doua saptamani, pentru niste teste”.

Intre timp, de acasa a aflat „alte lucruri urate, fara legatura cu boala”. Isi priveste mainile, cu gandul in alta parte. Are 19 ani si zecile de medicamente n-au reusit sa-i stearga rozul din obraji. Numai tristetile ii mai umbresc, din cand in cand, ochii. Una din ele este ca medicii din orasul ei au mintit-o. Asa crede, ca au mintit-o. „A durat mult pana mi-au spus ca am tuberculoza rezistenta la medicamente si nu inteleg de ce le-a luat asa mult. Abia dupa trei luni mi-au spus ca am MDR. Am fost dezamagita ca nu mi-au spus ca vin la Bucuresti ca sa ma bage in programul pentru MDR. N-am sa-i iert niciodata pentru asta.”

Apoi, o intristeaza faptul ca prin saloanele Institutului „Marius Nasta” a vazut multi tineri, iar aici vin numai bolnavi de tuberculoza rezistenta. „E pacat ca sunt atatia tineri bolnavi. Si cred ca cel mai mult ne afecteaza felul in care ne privesc ceilalti, stigma. Iti pun stampila de tebecist si nu mai scapi de ea. De parca ar fi vina ta. Oricine poate lua TBC fara sa faca nimic. A venit aici un copil de 14 ani. Lua un pumn de pastile in fiecare zi, de un an de zile.”

Mai aproape de familie, mai departe de unii prieteni

Si ea tot un pumn de pastile ia. 15 medicamente si o injectie, in fiecare zi, de nu mai stiu asistentele pe unde sa i le faca. Duce mana la stomac si se indoaie, ca dupa o lovitura in plex: „Cand auzi caruciorul cu medicamente cum se apropie din capatul holului, simti o durere in stomac, ca stii ca aici ajung medicamentele. Si trebuie sa fii tare, sa lupti cu corpul tau, sa-l poti controla. De multe ori, iti vine sa versi dupa ce iei medicamentele si stii ca nu ai voie, ca nu e bine, si te tii acolo, te tii sa nu vomiti”.

Cand se simte coplesita, Vali isi trage energie din gandul la familie. Ii sunt tare dragi toti ai ei, mai dragi decat inainte, caci, din toata experienta asta cu tuberculoza, a avut si de castigat cate ceva. De exemplu, a invatat sa-si pretuiasca mai mult familia, sa o respecte si sa aprecieze tot ce face. Iar familia o sustine intru totul, toti sunt alaturi de ea. „Aici, la Bucuresti, am un unchi care vine saptamanal la mine, imi aduce mancare, mai vorbim. Au fost la mine si mama, sora si cumnatul meu, dar distanta asta mare… Psihicul e pus la incercare din greu.” Mai ales ca Vali nu se plange catre familie chiar de fiecare data. Spune ca mai sunt si zile in care, desi ii e foarte rau, nu le spune parintilor, „ca sa nu-i doara si mai tare, ca sufera si ei”.

Daca familia ii e tot mai aproape, cu prietenii situatia s-a complicat. A visat ca ea si prietena ei sa dea la aceeasi facultate, se visau impreuna pentru totdeauna, prietene pe vecie, o relatie profunda, ca in cartile pe care le citeste Vali. Acum, visul a ramas un vis. „Mi-am dat seama ca nu exista prietenie adevarata. Cand ajungi la greu, ramai numai tu cu tine si numai pe tine te poti baza. Experienta asta m-a ajutat sa invat ce prieteni am langa mine. Am invatat sa fiu mai egoista si mai dura cu cine merita asta. Mi-am schimbat parerea despre prietenie.”

„Prioritatile mele s-au schimbat radical”

Nu mai zice nimic de facultate, parca a devenit mai putin importanta in ultima vreme. Daca ar schimba acum medicina veterinara cu medicina umana? Zambeste timid si raspunde cu gandul in alta parte: „Poate c-o sa dau la medicina umana, da”. Ii pasa de cei care au tuberculoza si, spre deposebire de colega ei de camera, ar vrea sa-l vada vindecat chiar si pe cel de la care i s-a tras ei experienta aceasta. „Nu stiu de la cine am luat boala, dar m-as bucura sa fie si persoana asta sub tratament, sa nu-i mai nefericeasca si pe altii. Sper sa se trateze”, spune Vali. „Sau sa fi murit”, glumeste sarcastic, ca pentru sine, colega de salon. Vali face un gest de aparare – „Nu, vai!”

Nu-l uraste. La ce i-ar folosi? Bine nu se face asa, ci numai urmand tratamentul pana la capat. Apoi, poate va gasi energia sa isi va faca noi planuri. „Visul meu era sa iasa un banchet reusit, sa facem poze frumoase, apoi sa iau Bac-ul si sa dau la facultatea de medicina veterinara. Ma gandeam ce rochie sa-mi iau pentru banchet. Dar prioritatile mele s-au schimbat radical. Acum vreau sa rezist 3 luni in spital, sa reusesc sa tin tratamentul si sa ma fac bine.