Tuberculoza nu e o condamnare pe viaţă. Povestea unei foste paciente diagnosticate cu TBC
Tratamentul luat corect, complet şi la timp, voința și optimismul au ajutat o tânără diagnosticată cu tuberculoză să învingă boala. Astăzi este un medic de succes.
Totul a început într-o perioadă grea din viața ei. Fusese un an dificil – bacalaureatul, admiterea la facultatea de medicină și divorțul părinților.
Era vacanța de vară, reușise să treacă cu brio admiterea la medicină, pe un loc la buget. Slăbise în jur de 10 kg în decurs de 3 luni (mai mult decât și-ar fi dorit, fără cură de slăbire). În urma unei răceli, rămăsese cu o tuse seacă, deranjantă iar în timpul nopții transpira excesiv. Locuind la țară, fără aer condiționat, ea a pus totul pe seama nopților calde de vară. Nu și-a imaginat că poate fi ceva grav.
S-a trezit într-o dimineață sleită de puteri, dar s-a încăpățânat să își termine lucrul din gospodărie. La jumătatea zilei, pe la ora 15, a simțit o senzație puternică de căldură în capul pieptului, nu mai putea respira şi a scuipat sânge. A fost una dintre cele mai înfricoșătoare senzații pe care un om le poate trăi – să nu poată să respire. Nu a scuipat mult sânge şi, până să ajungă la spital, se simţea puţin mai bine.
Ajunsă la spital, i s-a făcut o radiografie pulmonară, iar una dintre asistentele spitalului, cu radiografia în mână, a ieșit țipând că are tuberculoză.
A avut un şoc şi a început să plângă de frică când a înţeles diagnosticul. A fost îndrumată să meargă la cel mai apropiat spital de pneumoftiziologie, spital care se afla la o distanță de aproximativ 80 de km. Nu avea un mijloc de transport propriu și, deși viața îi era pusă în pericol din cauza sângelui eliminat, i s-a spus că ambulanța nu o poate duce acolo din cauza diagnosticului.
Spre seară, la spitalul de pneumoftiziologie, a avut parte de un tratament mult mai uman. I s-a pus diagnosticul de malnutriție protein-calorică (lucru vizibil, având la acel moment 45 kg la o înălțime de 170 cm). Încă nu avea un diagnostic clar. A urmat recoltarea de spută și a primit hemostatice intravenoase, la care a aflat în scurt timp că este alergică. Pentru că avusese alte priorități și nu pusese accent și pe problemele de sănătate, boala evoluase iar pe radiografia pulmonară se puteau observa 3 caverne, dar până la un rezultat sigur, doctorii s-au ferit să îi pună diagnosticul de tuberculoză.
Starea ei de sănătate s-a deteriorat, era mai mereu amețită, avea dureri musculare şi de cap. Pentru că era alergică la hemostaticele intravenoase, s-a încercat stoparea perderii de sânge cu calciu picături, lucru care a avut un oarecare efect pozitiv. Până la primirea diagnosticului, a fost internată într-o aripă a spitalului în care nu erau pacienţi cu alte boli pulmonare, nu cu tuberculoză.
După un timp, au venit rezultatele analizelor, care nu erau deloc îmbucurătoare. Avea, într-adevăr, tuberculoză. La momentul primirii veștii, gândurile ei s-au îndreptat către familie, către mama și sora ei. Din fericire ele nu au făcut boala.
Medicul de familie a primit înștiințare pentru a demara ancheta epidemiologică. Pentru că venea dintr-un sat mic, diagnosticul ei s-a aflat de la un capăt la celălalt, foarte repede. Și-a impus să se concentreze pe problema ei actuala, și nu pe cum era percepută de oamenii din sat.
A fost mutată din salonul în care fusese internată la început, în zona pacienților cu tuberculoză. Acest lucru a speriat-o, făcându-și o mulțime de scenarii. Şi-a imaginat că va fi într-o secţie a spitalului foarte murdară, cu oameni care tușesc non-stop. Dar lucrurile nu au stat așa.
A început tratamentul specific TBC care nu este un tratament ușor, cel puțin la început, lucru pe care îl pot confirma toți foștii pacienți.
Starea ei generală de sănătate în continuare nu se îmbunătățea. Nu-și putea ține echilibrul, lipsa poftei de mâncare și durerile de cap persistau, de aceea medicii s-au gândit că ar putea avea meningită tuberculoasă. Pentru confirmarea acestui diagnostic a trebuit să facă puncție lombară.
Mă simțeam de parcă aș fi fost într-un lagăr de concentrare și urma să merg în camera de gazare curând. Mama și sora mea sosiseră, pentru că salonul unde urma să fac puncția era într-o altă clădire. Am plecat însoțită de una din doamnele asistente și de familia mea în acea direcție. Pentru că purtam mască (lucru neobișnuit la acea perioadă), persoanele care erau așezate în apropierea mea s-au ridicat rapid, lucru care mi-a dat o stare de tristețe și care m-a făcut să mă simt ca o ciumată. Am așteptat cu frică rezultatul puncției lombare. Rezultatul a fost negativ.
Deși dintotdeauna a fost o persoană credincioasă, în perioada aceea s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Își dorea să se vindece, să termine facultatea de medicină, să îi ajute pe cei în nevoie și de ce nu, să fie medic pneumolog.
Tratamentul anti-TBC este unul de durată, spitalizarea de asemenea. A fost internată aproximativ o lună, cu toate că nu mai era contagioasa pentru cei din jur. Zilele treceau, începuse să pună înapoi kilogramele pierdute, simptomele începeau să dispară.
Își amintește că ieșea în curtea spitalului pentru a citi o carte sau pur și simplu pentru „a respira”, era amețită, mergea cu greu, asemeni unui copil, dar dorința de a reveni la viața de dinainte era imensă.
Nu a făcut public acest diagnostic, dar majoritatea cunoscuților știau, și de multe ori a simțit că este evitată. Dar fiind din fire o persoană puternică, a ajutat-o să se ocupe mai mult de pasiunile ei și mai puțin de răutăți.
Consider că psihologul, preotul sau orice persoană capabilă de suport social are un rol important în evoluția unui bolnav de tuberculoză, în perioada de debut a bolii când cei mai mulți sunt predispuși la depresie, cât și ulterior pentru a preveni recăderi. Recomand tuturor să discute, să spună ceea ce simt, să caute soluții.
Tratamentul împotriva TBC este gratuit pentru pacient, dar pe lângă acesta ea a mai avut nevoie și de protectoare gastrice, hepatice, vitamine, antiinflamatoare, calciu etc., medicamente pe care le-a plătit. A încheiat tratamentul anti-TBC după un an de zile. În fiecare zi trebuia să își găsească timp pentru a lua cele 12 pastile (doar tuberculostaticele). La Universitate a beneficiat de bursă medicală în primul semestru și de certificat de handicap timp de un an.
Pacienţii cu tuberculoză trebuie să ştie că există aceste facilităţi, inclusiv alocaţie de hrană zilnică pe care o primesc dacă îşi iau tratamentul conform indicaţiilor medicului, în ambulatoriu (acasă).
Cum privește acum experiența TBC?
Cu detașare și cu mândria că am reușit să-mi duc la capăt tratamentul, să mă vindec; cu mulțumire pentru ajutorul primit și cu mai mare grijă față mine. Acum sunt medic, nu pneumolog așa cum visam la un moment dat, ci o altă specialitate conexă medicinei interne. Încurajez toți oamenii care au simptomatologie TBC să meargă la medic, să urmeze tratamentul anti – TBC până la capăt.
Tuberculoza se vindecă!
